living into a bubble-soap bubble

uitandu-ma pe profilurile fostilor mei colegi de generala, de liceu, de facultate sau la profilurile altor persoane intalnite in viata mea, inevitabil am ajuns sa ma compar cu acestia!
mi-am spus in sinea mea k am ajuns un "nimeni" desi eram pe culmile succesului odata, desi am fost foarte puternica si nimic nu ma putea distruge odata. de ce? categoric pentru ca aveam o mare incredere in mine!
chiar daca eram o pesimista invincibila, cu toate astea simteam cu cata usurinta pot conduce intreaga lume!
in generala nu am excelat, dar nici nu eram printre ultimii..mereu am fost o fata foarte constiincioasa si ambitoasa.
liceul a reprezentat puntea mea de lansare...eram voluntar la consiliul local al tinerilor, lucram la un ziar local, ma implicam cu mult entuziasm si multa incredere in toate activitatile extrascolare, invatam si citeam foarte mult, ma si distram, calatoream...nu mai era nimeni ca mine. lucram foarte mult la imaginea mea, aceea de invingator...
si valabil fiecarui om din aceasta lume, vine momentul in care o experienta traumatizanta apare cand te astepti mai putin. de cele mai multe ori, treci peste si mergi mai departe, insa astfel de eveniment isi lasa amprenta asupra comportamentului si a felului de a fi pentru totdeauna, reflectandu-se in viitor.
trist este cand toata lumea are expectante mult prea mari cu privire la propria ta persoana, iar tu, ATUNCI, dai gres, esuezi...cu greu iti revii, dar ce-i drept au loc tot felul de procese psihologice negative asupra ta. asa s-a intamplat si in cazul meu. au urmat trei ani de facultate in care am adoptat modul pasiv de a actiona, de a mai lupta, de a mai fii invingator si m-am concentrat asupra propriei relatii si totodata primei mari iubiri. am uitat de mine, am uitat de tot...nu mai exista fata aceea puternica, in calea careia nu-i statea nimeni si nimic, nu mai exista succesul (note foarte bune, recompense materiale, admiratia celorlalti etc) in schimb era ea si el, impreuna-unul-pentru care nu mai exista nimeni si nimic, pana cand ajungi la stadiul in care nu mai stii cine esti cu adevarat, ce iti doresti, pentru cine si pentru ce traiesti.ajungi sa te identifici cu celalalt, sa-i preiei patternurile comportamentale, sa fii in permanenta disonata cognitiva.
si, desi contientizezi reala situatie in care te aflii, desi stii cu ce ai gresit, nu poti face nimic.pentru ca solutia mult mai la indemana este aceea de a te complace, de a-ti plange de mila, de a nu actiona, de a nu reactiona. si astepti...astepti sa-ti "pice"din cer pana cand vezi ca de fapt nimic nu se intampla. si o alta solutie, este sa dispari. sa inchei acea lipsa de viata si de actiune si sa reincepi o alta viata.
si, desi am fugit de ceea ce numesc iubire, desi mi-am impus sa nu mai iubesc, evident ca nu am scapat de legile Universului, care au dat un verdict important:acela de a-mi invata inca o data lectia!
si in prezent recunosc, nu mai sunt ceea ce eram odata, dimpotriva:total opusa: mult mai sensibila, mult mai spirituala, optimista, copilaroasa, exagerat de empatica, ceea ce din pacate atrage insuccesul in lumea aceasta materiala dar succesul in cea spirituala.
sunt dese momentele in care imi doresc sa fiu ceea ce eram....dar totodata inteleg faptul ca trecutul este trecut, si ca ceea ce sunt acum restabileste echilibrul pentru ceea ce am fost!